Observarea Lunii fără echipamente
Pe Lună se pot observa regiuni de cratere și lanțuri muntoase chiar și cu ochiul liber. Ce nu trebuie să ratați!
Observarea Lunii cu ochiul liber
Luna este un obiectiv de observare îndrăgit, deoarece se poate folosi chiar și un telescop mic pentru a observa o mulțime de formațiuni lunare. Dar chiar și cu ochiul liber se vede mai mult decât fața familiară a Lunii. Pe lângă mările lunare întunecate și regiunile înalte luminoase, pot fi recunoscute și zone cu cratere și lanțuri muntoase.
La o primă privire, Luna ne dezvăluie cea mai izbitoare caracteristică a suprafeței sale: zonele de culoare deschisă alternează cu suprafețe aparent întunecate. Aceste pete gri închis acoperă aproximativ 30% din partea vizibilă a Lunii și se numesc mări (lat. Mare/Maria). Mările reprezintă craterele rezultate de pe urma impactului unor meteoriți de dimensiuni mari, care au fost inundate de magma ieșită din crusta lunară zdrobită. Culoarea este rezultatul rocii răcite: aceasta este o lavă bazaltică de culoare închisă. Cu un diametru de 1.300 km, Mare Imbrium (Marea Ploilor) este cea mai mare câmpie circulară de lavă de pe suprafața Lunii. Când Luna este plină, mările lunare sunt vizibile în întregime și putem încerca să identificăm cât mai multe dintre ele. Zonele luminoase și albicioase de pe Lună se numesc, în schimb platouri (lat. Terra/Terrae). Aceste zone reprezintă crusta veche originală a Lunii, care s-a format după răcirea suprafaței.
Halou de culoare deschisă
Sudul Lunii este alcătuit dintr-o regiune muntoasă deosebit de întinsă. Structura aproximativ triunghiulară se înalță până în centrul Lunii, fiind cunoscută drept Terra Fertilitatis (Pământul fertilității) și Terra Sanitatis (Pământul sănătății). În secțiunea sudică a zonei de platou se află Tycho, un crater format în urmă cu aproximativ 100 de milioane de ani, care prezintă cea mai strălucitoare și mai extinsă structură radială de pe Lună. Acesta constă din roci de culoare deschisă care au fost dispersate în momentul formării sale. După ce ochii s-au obișnuit cu luminozitatea Lunii, este posibil să recunoașteți diferențe de luminozitate în interiorul zonelor înalte. Structura radială a lui Tycho este evident recognoscibilă ca o strălucire circulară, astfel încât craterul poate fi identificat indirect.
Norul alb al lui Cassini
Este posibil chiar să se detecteze diferențele de luminozitate în cadrul structurii radiale. La nord-est de Tycho există o zonă puțin mai luminoasă decât structura radială. Acolo se află „Norul alb al lui Cassini“ sau „Pata luminoasă a lui Cassini“ (engl. Cassini's Bright Spot). De fapt, este craterul Hell Q cu un diametru de doar 5 km din craterul mult mai mare Deslandres, cu un halou extrem de luminos, care este una dintre cele mai strălucitoare zone de pe partea vizibilă a Lunii. Formațiunea își datorează numele astronomului francez Giovanni Domenico Cassini, care a observat un „nor albicios strălucitor“ în acest loc pe când observa Luna în toamna anului 1671.
Și mai precis
Dar se poate să fim și mai preciși. Cele două cratere, Copernicus și Kepler pot fi recunoscute, la rândul lor, după coronele lor strălucitoare - chiar dacă ceva mai greu. Acestea sunt situate în centrul Oceanus Procellarum (Oceanul Furtunilor). Montes Apenninus (Munții Apenini) pot servi drept punct de orientare, aceștia fiind vizibili cu ochiul liber ca o linie de demarcație strălucitoare între Mare Serenitatis (Marea Liniștii) și Mare Imbrium atunci când Soarele este sus, de exemplu, în timpul Lunii pline. Dacă prelungiți linia curbă a muntelui către vest, veți întâlni mai întâi punctul luminos al lui Copernic și apoi strălucirea mai mică a lui Kepler. Observarea lui Aristarchus reprezintă o provocare. Craterul, care are o dimensiune de numai 46 km, adăpostește în interiorul său cel mai strălucitor material de pe partea vizibilă a Lunii. Cel mai bun mod de a găsi micul punct luminos din Oceanus Procellarum este de a prelungi linia Copernicus-Kepler la un unghi drept către nord-vest.
Chiar și atunci când priviți cu ochiul liber, merită să vă documentați observațiile prin desene pentru a vă înregistra propriile progrese. În timp, ochiul devine mai antrenat să perceapă detaliile slabe, astfel încât, cu puțină răbdare, puteți recunoaște diferite peisaje lunare, chiar dacă Luna apare pe cer cu o dimensiune de numai 0,5°.
Autor: Lambert Spix / Licență: Oculum-Verlag GmbH