Sortiment bogat de produse & inovație
Producție și dezvoltare de produse proprii
🎄 Retur posibil până la 31.01.2025
Revistă > Practică > Sfaturi de la Lambert Spix > Patru dintr-o lovitură
Practică

Patru dintr-o lovitură

Indiferent dacă observați printr-un binoclu sau printr-un telescop: constelația în permanentă schimbare a celor patru luni luminoase ale lui Jupiter oferă un spectacol care nu este niciodată monoton.

Io, luna cea mai interioară, orbitează
gigantul gazos Jupiter la o distanță
de 421.600 km. NASA/JPL-Caltech Io, luna cea mai interioară, orbitează gigantul gazos Jupiter la o distanță de 421.600 km. NASA/JPL-Caltech

Observarea lunilor planetei Jupiter

„La data de 7 ianuarie 1610, la prima oră a următoarei zile, pe când priveam stelele prin telescop, mi s-a arătat planeta Jupiter. Și pentru că îmi construisem un instrument cu adevărat excepțional, am reușit să văd trei stele în apropierea planetei - mici, dar foarte strălucitoare.“

Aceste cuvinte aparțin celebrului filozof, matematician, fizician și astronom italian Galileo Galilei, care a descoperit prin această observație cele mai strălucitoare patru luni ale lui Jupiter și a reușit astfel să demonstreze pentru prima dată că există corpuri cerești care nu orbitează în jurul Pământului. Acest lucru a susținut viziunea heliocentrică a lui Copernic, propusă cu aproximativ 100 de ani în urmă, care plasa Soarele în centrul sistemului solar. Astăzi, aceste patru luni mai sunt numite și lunile galileene, în onoarea celui care le-a descoperit. Numele lor sunt Io, Europa, Ganymede și Callisto.

Pe urmele lui Galileo

Observarea lunilor galileene este o ocupație populară în rândul astronomilor amatori, iar observațiile din vechime ale lui Galileo pot fi reconstituite chiar și cu un binoclu bun 8×30. Văzute prin binoclu, lunile apar ca niște puncte luminoase mici, foarte aproape de Jupiter. În acest scop, este util să montați binoclul pe un trepied sau, cel puțin, să îl sprijiniți bine de peretele unei clădiri, de exemplu. După câteva ore, pozițiile lunilor se schimbă în mod evident, așa că merită să le observați în mod regulat. Dacă privim planurile orbitale ale sateliților din lateral, sateliții vor dispărea în fața sau în spatele discului lui Jupiter. De obicei sunt vizibile patru dintre lunile lui Jupiter, dar uneori se poate întâmpla ca doar două sau trei să fie vizibile în același timp. Pentru a vă asigura că identificați lunile și că nu le confundați cu stele, ar fi bine să aruncați mai întâi o privire într-un program de planetariu. Programul gratuit Stellarium, de exemplu, este potrivit în acest sens.

Observarea prin telescop

Cu un telescop mic pentru începători cu o apertură de 70 mm, observarea se face, în principiu, ca prin binoclu. Lunile lui Jupiter se recunosc ca mici puncte luminoase, iar pe discul lui Jupiter se pot distinge, în condiții bune, două benzi de nori. Un lucru deosebit, vizibil doar prin telescop, sunt însemnele umbroase ale trecerii sateliților lui Jupiter. Lunile trec prin fața lui Jupiter proiectând o umbră pe învelișul de nori, care apare ca un mic punct negru. Puteți căuta datele la care se produc astfel de evenimente în Almanahul cerului al acestei reviste sau le puteți calcula pe internet, de exemplu la adresa www.calsky.com. Dacă aveți un telescop cu o apertură de cca 150 mm sau mai mare, lunile apar ca niște mici discuri de dimensiuni diferite.

Lunile lui Jupiter, în detaliu

NASA/JPL/University of Arizona, NASA/JPL/DLR, NASA/JPL, NASA/JPL/DLR NASA/JPL/University of Arizona, NASA/JPL/DLR, NASA/JPL, NASA/JPL/DLR

Io

Luna cea mai interioară, Io, este corpul ceresc cu cea mai mare activitate vulcanică din sistemul solar. Suprafața sa nu are aproape niciun crater de impact și este supusă unor schimbări constante. Cele mai evidente structuri sunt sutele de caldere vulcanice și lacurile de sulf topit. Depozitele de sulf și de compuși de sulf conferă acestei luni aspectul său colorat. Spre deosebire de celelalte luni galileene, pe Io nu există practic apă.

NASA/JPL/University of Arizona, NASA/JPL/DLR, NASA/JPL, NASA/JPL/DLR NASA/JPL/University of Arizona, NASA/JPL/DLR, NASA/JPL, NASA/JPL/DLR

Europa

Cel de-al doilea satelit al lui Jupiter este o lună de gheață. Scoarța acesteia este formată în întregime din apă înghețată și are una dintre cele mai strălucitoare suprafețe ale unui satelit din sistemul solar. Suprafața sa este relativ netedă, iar structurile sale amintesc de regiunile polare de pe Pământ. Se crede că sub această scoarță de gheață se află un ocean de apă lichidă, motiv pentru care au apărut tot soiul de speculații în ceea ce privește existența unor forme de viață pe Europa. Cu toate acestea, până în prezent, nu a apărut nici o dovadă în acest.

NASA/JPL/University of Arizona, NASA/JPL/DLR, NASA/JPL, NASA/JPL/DLR NASA/JPL/University of Arizona, NASA/JPL/DLR, NASA/JPL, NASA/JPL/DLR

Ganymede

Având diametrul de 5268 km, luna de gheață Ganymede, este cea mai mare lună din sistemul solar, acest obiect ceresc fiind mai mare decât planeta Mercur. Scoarța sa de gheață are multe cratere de impact, comparabile cu cele de pe Luna Terrei. Potrivit studiilor recente, este posibil ca Ganymede să aibă un ocean sărat sub scoarța sa de gheață.

Patru sateliți ai lui Jupiter cu aspecte diferite. NASA/JPL/University of Arizona, NASA/JPL/DLR, NASA/JPL, NASA/JPL/DLR Patru sateliți ai lui Jupiter cu aspecte diferite. NASA/JPL/University of Arizona, NASA/JPL/DLR, NASA/JPL, NASA/JPL/DLR

Callisto

Luna cea mai exterioară a lui Jupiter are, la rândul ei, o suprafață formată din gheață de apă, care pare foarte întunecată în contrast cu ceilalți sateliți. Scoarța acesteia se caracterizează printr-un număr mare de cratere de impact. În fapt, Callisto are cea mai mare densitate de cratere de impact din întregul sistem solar. La fel ca în cazul Europei și al lui Ganymede, se presupune că sub scoarță se găsește un ocean lichid de apă sărată.

Sfat practic

Jupiter printr-un telescop cu o apertură de 70 mm (simulare). Lambert Spix Jupiter printr-un telescop cu o apertură de 70 mm (simulare). Lambert Spix

Puterea de mărire corectă

Un interval de mărire de 60× până la 80× este suficient pentru a observa umbrele lunilor, întrucât nu sunt necesare măriri mari pentru a le observa. Astfel, imaginea din ocular este clară și foarte contrastantă. De asemenea, este esențial ca aerul să fie foarte liniștit

 

Autor: Lambert Spix / licență: Oculum-Verlag GmbH