Un pustiu magnific

Niciun alt obiect ceresc nu prezintă atât de multe detalii precum Luna. Dar ce anume este de văzut acolo? Acest articol vă oferă o primă imagine de ansamblu.

Mulți astronomi amatori exclud Luna din observațiile lor, deoarece aceasta interferează cu observațiile deep-sky, care sunt foarte sensibile la lumină. Fiind însă corpul ceresc cel mai apropiat de Pământ, Luna oferă o varietate aproape inepuizabilă de peisaje lunare, grozave mai ales pentru începători.

Chiar și cu un telescop mic pentru începători puteți recunoaște multe dintre craterele magnifice, munții, văile și canelurile, vizibile diferit în funcție de lumina disponibilă. În plus, Luna este vizibilă în cea mai mare parte a lunii. De altfel, Buzz Aldrin, al doilea om care a ajuns pe Lună după Neil Armstrong, a descris satelitul nostru ca fiind un „deșert magnific“.

Prima întâlnire vizuală cu Luna este posbilă chiar și cu ochiul liber, deoarece cele mai mari formațiuni sunt ușor de recunoscut: mările (lat. Mare). Aceste pete întunecate acoperă aproximativ 30% din partea vizibilă a Lunii. Mările sunt craterele unor meteoriți mari, care au fost inundate de magma ieșită din crusta lunară zdrobită. Culoarea este cauzată de roca răcită: aceasta este o lavă bazaltică de culoare închisă. Cea mai mare structură de acest tip este Mare Imbrium (Marea Ploilor).

Pentru a observa cele mai frecvente formațiuni de pe Lună, craterele, care au fost create, la rândul lor, în urma impactului cu meteoriți, aveți nevoie de un binoclu sau de un telescop de mici dimensiuni. Pe partea dinspre Pământ, există aproximativ 300.000 de cratere cu un diametru de peste un kilometru.

În funcție de mărimea și starea lor, acestea sunt împărțite în diferite clase: Craterele, în adevăratul sens al cuvântului, au dimensiuni cuprinse între 5 și 60 de kilometri. De obicei, acestea au o formă rotundă și se disting clar de sol. Pantele interioare sunt în mare parte netede și nu există un munte central. Craterele mici nu sunt mai mari de aproximativ 5 kilometri, în timp ce munții inelari au un diametru cuprins între 20 și 100 de kilometri și un perete bine conservat și clar definit. Un alt element caracteristic îl reprezintă pantele terasate din interiorul craterului. De regulă, terenul este dominat de un munte central. Exemplul cel mai cunoscut în acest sens este Copernic (a se vedea Aventura astronomică 1).

Craterele și mai mari, cu un diametru de până la 300 de kilometri, sunt cunoscute drept „câmpii cu perete“. Aceste cratere mari sunt înconjurate de un perete, care, de regulă, s-a dezintegrat sau a fost distrus de impacturi ulterioare. Fundul craterului este adesea brăzdat de cratere, caneluri și dealuri și inundat cu lavă, a se vedea, de exemplu, câmpia craterului Platon.

Munții (lat. Montes) lunari se găsesc în principal la marginile mărilor. În timpul formării mărilor lunare, s-au ridicat ziduri mărețe, înalte de mai multe mii de metri, care au fost ulterior inundate parțial de lavă. Munții de astăzi sunt, așadar, rămășițele acestor vechi pereți ai craterelor. Dar, spre deosebire de Pământ, aceste înălțimi sunt mult mai puțin accidentate și mai degrabă comparabile cu niște dealuri uriașe. Lanțul muntos Montes Apenninus este impresionant. Munții de sine stătători (lat. Mons) se găsesc practic numai în mările lunare. Acestea sunt tot rămășițe ale unor pereți de crater, în acest caz ieșind în evidență din câmpiile inundate de lavă doar cele mai înalte culmi.

Văile (lat. Vallis) sunt împărțite în trei categorii datorită modului diferit în care s-au format: Văile craterelor sunt structuri liniare de impacturi suprapuse. Acestea au apărut probabil ca urmare a unor impacturi secundare din timpul formării marilor mări. Văile craterelor sunt cel mai comun tip de văi lunare, Vallis Snellius fiind cea mai lungă vale de acest tip. Văile de lavă, în schimb, cum ar fi Vallis Schröteri, au forme sinuoase și seamănă cu cursurile râurilor terestre. De fapt, toate sunt foste văi de scurgere a lavei. Văile de prăbușire s-au format prin cedarea sau prăbușirea straturilor de rocă subiacente. Cel mai cunoscut exemplu este Vallis Alpes.

Rillele (lat. Rima) sunt de mai multe tipuri, ca urmare a originii lor diferite. Rillele de lavă sunt, asemenea văilor de lavă, foste peșteri de lavă prăbușite. În schimb, fisurile de pe suprafața Lunii au fost cauzate de tensiunile din lava în curs de răcire. Termenul oarecum înșelător de râpă (lat. Rupes) acoperă o serie întreagă de fenomene ale morfologiei lunare: pante abrupte, versanți sau stânci. În mare, există două tipuri de astfel de râpe: trepte apărute ca urmare a cedării solului în zonele de margine ale mărilor, cum ar fi Rupes Recta și rămășițele unor munți inelari sau segmente de cratere, cum ar fi Rupes Altai.

Autor: Lambert Spix / Licență: Oculum-Verlag GmbH